Încrederea presupune evident acceptarea unui risc social relativ, cel al înşelăciunii sau al duplicităţii interlocutorilor noştri, în schimbul unui beneficiu palpabil, care este cel al calităţii vieţii.
Beneficiile emoţionale ale încrederii sunt constante, în comparaţie cu avantajele materiale punctuale ale suspiciunii. „Dacă eşti prea bun, înseamnă că eşti prea prost?” Şi dacă „proştii buni” au o viaţă mai fericită decât cei „mereu suspicioşi”? Şi dacă suntem condamnaţi să fim păcăliţi oricum atât cât trăim? Şi dacă asta nu are nicio legătură — sau una mult mai mică decât credem — cu suspiciunea sau cu încrederea?
Sursa: lmperfecți, liberi și fericiți. Practici ale stimei de sine. Autor: Christophe André
