Viața personală aparține oricărei ființe umane indiferent de gen, vârstă, profesie, poziție socială etc., ca trebuință de recunoaștere, păstrare și protecție a identității, a eului, fie el personal, social sau ideal, într-o continuă luptă de afirmare a sinelui în viața socială, dar și în fața propriei persoane.
Viața personală se petrece în universul interior al ființei umane, unde dialogul cu sine se poartă în gând, emoțiile și sentimentele sunt bine tăinuite, iar deciziile sunt luate după deliberări cu sine însuși, într-o (relativă) autonomie față de ceea ce cred alții că ar trebui să se întâmple în viața reală.
Viața personală are, în primul rând, o componentă psihologică prin „ansamblul fenomenelor subiective, ale stărilor și proceselor senzoriale, intelectuale, emoționale și voliționale; modalitate internă, subiectivă a vieții de relație” (Popescu Neveanu, 1978, p. 771), care definesc viața psihică sau viața spirituală.
