Viața adultului diabetic se desfăşoară marcată de stigmatul incurabilităţii bolii; grija regimului alimentar cotidian, injecţiile cu insulină, dozările repetate ale nivelului glicemic întreţin ideea infirmităţii favorizând o anumită dependenţă şi regresiune psihică. Sub semnul restricţiei permanente, diabeticul pendulează între accese de bulimie şi perioade de reţinere culpabilizantă, fiind în acelaşi timp „tras spre abandonul foamei fără speranţă” (NACHT şi COHEN, 1964, P. 167).
Investigaţiile psihologice au ilustrat că diabeticii reacţionează în mod disproporţionat la boala lor, se consideră neajutoraţi şi năpăstuiţi, manifestă o intensă trebuinţă de afecţiune şi au tendinţa de a se bizui mai mult pe alţii decât pe propria lor persoană.
Psihoterapia va căuta să evite şi respectiv să înlăture obsesionalizarea bolnavului printr-un regim prea riguros controlat, asigurând un echilibru între starea psihoemoţională şi cantitatea aportului glucidic, ştiut fiind că la cei mai mulţi diabetici o scădere a dispoziţiei antrenează o creştere a glicemiei şi invers. La rândul său, psihoterapeutul va trebui să se orienteze în special către metodele raţionale şi mai puţin către cele suportive, spre a elibera bolnavul din starea de dependenţă la care îl obligă familia hiperprotectoare şi rigoarea regimului alimentar.
Sursa: Psihosomatica. Autor: G. Ionescu
Accesați: Cărți pentru profesia și pasiunile tale
15 mart. 2022
