Minutul de inspirație: trebuia să spun tot ce îmi trecea prin minte, indiferent cât de ruşinos, banal sau inadecvat mi s-ar fi părut

Dna Jones m-a condus într-o încăpere mică, toată numai nuanţe de maro şi verde. Nu era dezordine, dar nici perfect aranjat şi ordonat. Am aflat mai târziu că mai avea un cabinet (într-o altă casă), în Londra; cel de-aici, din Oxford, era mai modest şi, în mod evident, folosit de foarte mult timp. Am avut senzaţia că parcă mă primise într-un spaţiu personal, care m-a făcut să mă gândesc că pot să am încredere în ea.

După ce eu şi dna Jones ne-am aşezat, mi-a explicat cum va funcţiona psihanaliza. După externarea din spital (de peste câteva săptămâni), ne vom întâlni de trei ori pe săptămână. Când va avea două alte spaţii disponibile, vom începe să ne vedem de cinci ori pe săptămână şi voi plăti opt lire pe şedinţă – echivalentul a cam doisprezece doari, la sfârşitul anilor ’70. În State, un analist de nivelul ei ar fi avut un tarif de câteva ori mai mare. Mi-a spus că exista o singură regulă a lucrului împreună: trebuia să spun tot ce îmi trecea prin minte, indiferent cât de ruşinos, banal sau inadecvat mi s-ar fi părut. În anii pe care aveam să-i petrecem împreună, am încălcat această regulă într-o unică privinţă: nu i-am spus niciodată dnei Jones cât de urâtă mi se părea că este.

Sursa: Centrul nu se mai poate susține. Povestea nebuniei mele. Autor: Elyn R. Saks