Minutul de inspirație: când lucrez cu cineva aflat sub tratament medicamentos

Când lucrez cu cineva aflat sub tratament medicamentos, întotdeauna prefer să iau legătura cu cel care i-l perscrie pentru a înțelege de ce a ales un anumit medicament, ce anume dorește medical să trateze și ce rezultat speră să obțină administrând acele medicamente. E nevoie să știu cât timp ar mai trebui pacientul să ia medicamentele, care sunt alternativele la care ne-am mai putea gândi și așa mai departe.

Interesul recent reînnoit față de psihofarmacologie și promisiunile pline de speranță ale celor care distribuie sau folosesc Prozac și preparate de tip SRRI i-au făcut pe pacienți și pe medici mult mai dispuși să apeleze la medicamente ca tratament sau ca adjuvant la tratament pentru o întreagă gamă de dificultăți, de la probleme de alimentație la comportament obsesiv, depresie ușoară, anxietate și susținere pentru adaptare după situații traumatice.

Deși, fără îndoială, unii oameni se simt ajutați de medicamente pe termen scurt (iar unii psihoterapeuți se abțin să le spună pacienților lor dacă ei cred că o asemenea medicație este sau nu adecvată), în multe cazuri promisiunile psihofarmacologiei nu reușesc să se ridice la înălțimea așteptărilor. Este greu de creat un preparat farmaceutic care să nu aibă și alte efecte decât cele menite să ușureze suferința mentală. La fel, și în cazul medicamentelor mai noi, așa cum arată Peter Kramer în Listening to Prozac, succesul unui medicament poate modifica diagnosticul pus de clinicieni și astfel poate extinde utilizarea lui dincolo de indicațiile originare mai limitate.

În cazul multor medicamente, în mod special în cel al preparatelor antipsihotice și al antidepresivelor de generație mai veche, pacienții se plâng de efecte secundare nedorite și fizice, și psihice. Unii se simt inhibați și zdrobiți psihic. Durerea le este diminuată, dar cu prețul amorțirii voinței personale. Durerea dată de boală, pe care o simte o persoană poate fi un motiv suficient pentru a alege un asemenea troc. Scriitori și suferinzi elocvenți, precum Kay Redfield Jamison, care își povestește amănunțit experiența de maniaco-depresivă în An Unquiet Mind, și Lauren Slater, care își descrie gesturile repetitive și episoadele maniacale în Prozac Diary, au ales această cale. Dar din povestirile lor despre tratamentul medicamentos recomandat de medici aflăm atât despre pierderile considerabile, cât și despre beneficiile asociate unui psihic calmat în acest mod.

La mulți pacienți există teama că, odată ce încep să ia un tratament cu medicamente, se redefinesc în mod stigmatizant ca indivizi care de-acum înainte au nevoie de medicamente ca să poată funcționa. Această teamă tinde să fie mai puțin răspândită în Statele Unite, unde companiile farmaceutice au avut mai mult succes în inocularea credinței că terapia cu medicamente este la fel ca purtarea lentilelor corective pentru miopie – un ajutor în viață, nicidecum expresia unei dizabilități.

Sursa: Jumătate inocentă, jumătate înțeleaptă. Autor: Susie Orbach