Consultația clinică
Consultația clinică este principalul instrument utilizat de către psiholog. Cu excepția anumitor situații (copii, subiecți nevorbitori…), informațiile sale provin din discursul subiectului, al apropiaților. Or, limbajul permite existența obiectelor, faptelor, situațiilor în afara prezenței lor concrete, iar subiectul uman este o ființă vorbitoare, rostirea fiind determinantă în constituirea sa.
Consultația răspunde mai multor finalități: îi permite subiectului să spună, să asculte, să se informeze, dar și psihologului să-i spună ceva subiectului. Acesta este producător de fapte de limbaj (Blanchet, 1991) pornind de la care se instaurează un schimb, o reconstituire a faptelor reale, dar și o analiză a discursului (formă, construcție a enunțurilor, mecanisme de apărare, reprezentări prevalente, locul subiectului etc.). În plus, faptul de a vorbi, așa cum a subliniat Freud, posedă o funcție eliberatoare care conferă oricărei consultații un efect potențial terapeutic.
Consultația este cel mai bun instrument (Benony și Chahraoui, 1999, Schmid – Kitsikis, 1999) pentru culegerea de informații despre suferința subiectului prin aducerea unor elemente referitoare la lucrurile cu care s-a confruntat, în mod real sau imaginar, dar și despre poziția sa față de aceste fapte, despre ceea ce așteaptă de la psiholog, despre locul pe care i-l acordă. El oferă și date despre economia psihică, despre organizarea propriilor mecanisme de apărare evidențiabile în elementele discursului (negările, de pildă), în scenele pe care le povestește (de exemplu, identificările) sau chiar în modul în care se adresează psihologului (proiecțiile) (Gilliéron, 1994).
Conducerea consultației clinice respectă anumite principii: o ascultare plină de atenție prin urmărirea cuvintelor discursului subiectului, o „neutralitate binevoitoare” (părerea clinicianului nu trebuie să intervină în cadrul consultației, o atitudine nici rigidă, nici distantă), recunoașterea și respectarea soluției defensive a subiectului (intervenția nu trebuie să aibă efecte prejudiciabile), recunoașterea, de către clinician, a propriilor reacții emoționale. Clinicianul este atent la apariția anumitor mecanisme. În plus, consultația suscită, la clinician, anumite mecanisme de empatie (imersiune în lumea subiectivă a celuilalt) și un rol de conținător, capacitate de a fi, în cadrul consultației, un receptacul stabil pentru angoasele pacientului, de a transforma și de a-i restitui celui interesat dificultățile ori reprezentările neplăcute într-un mod îmbunătățit. Orice consultație clinică, chiar și de evaluare, ar trebui să îndeplinească această funcție de restituire și de restaurare.
Sursa: Ghid clinic de tratament substitutiv al dependenței de opiacee; prof. dr. Dan Prelipceanu, dr. Gabriel Cicu – Bucureşti : Editura Asociaţiei Psihiatrice Române, 2010
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi
