Sursa: Purgatoriul îngerilor. Autor: Camelia Cavadia
– Manuel, de ce e lumea nefericită?
– Adică cum?
– De ce oamenii de afară sunt triști când lumea lor e atât de frumoasă?
– Pentru că nu o văd.
– Nu-nțeleg. Doar e sub ochii lor.
– Cu cât are mai mult, cu atât omul e mai nefericit. Tot ce-și dorește e să se adune pe lângă el, nu în el, iar asta îl face deseori să se piardă. Să nu mai știe cine e și ce vrea de la viață. Cu cât are mai mulți oameni în jurul lui, cu atât e mai singur. Preferă să fie înconjurat mai degrabă de lucruri, decât de oameni. Și a uitat de compasiune. De cei mai amărâți ca el. Fiecare se vede doar pe el, se pune în centrul Universului, se urcă pe un soclu și nu-l interesează restul.
– Dar de ce, de ce face asta?
– Îi e cel mai ușor să procedeze așa. Când vede un om în nevoie preferă să întoarcă capul, să închidă ochii, să-și folosească instinctele de animal. Poate ai observat și tu în drumurile tale. Dar și din … nepăsare.
– Oooo, da, am văzuut. Și chiar și când dau, unii o fac parcă din datorie, ca și cum și-ar plăti un loc în Rai. Dar omul e cea mai deșteaptă ființă din univers. De ce nu e capabil să vadă că își face rău? Cum de nu reușește să se bucure de toate bunătățile de care e înconjurat? Dar cum e posibil ca tu, care stai aici și nu știi nimic despre lumea de afară, să-ți dai seama de astea și ei nu?
– Poate pentru că eu am mai mult timp să privesc.
– Și ce-ar trebui să facă oamenii, Manuel?
– Să trăiască simplu și frumos, asta ar trebui să învețe omul. Și atunci ar fi fericit. Și poate că n-ar strica să privească mai des în adâncul lui. Sufletul te învață lecții pe care nimeni altcineva nu ți le poate preda. Ca o scoică dinăuntrul căreia-i auzi respirația și pe care nu trebuie decât să o asculți.
