Sari la conținut

Fragmente: Paturi de împrumut. Autor: Jacob Tomsky

Fragmente: Paturi de împrumut. Confesiuni nechibzuite despre hoteluri, ponturi și așa-zisa ospitalitate. Autor: Jacob Tomsky

Câteva lucruri pe care un oaspete nu ar trebui să le facă niciodată

Nu vorbi la telefon pe perioada întregului proces de check-in.

Îţi poţi imagina cum se simte un om care e parte din eforturile altcuiva de a face mai multe lucruri în acelaşi timp? În timp ce tu spui la telefon: „Aha. Da. Da, mă rog, eu i-am spus că nu o să accepte. Ştiu eu cum sunt ăştia…”, eu am parte de ridicări din sprânceană, priviri cu coada ochiului, încuviinţări din cap, fugitive şi neinteresate, din care înţeleg că atenţia ta este dedicată majoritar conversaţiei telefonice şi poate un moment în care îţi îndepărtezi telefonul de ureche şi îmi oferi cu generozitate 5% din timpul tău. Conversaţia telefonică se va încheia în cinci minute. Dar pentru că m-ai tratat ca pe un robot de check-in, îţi voi da o cameră care-ţi va strica tot concediul.

Plus că ţi-am pregătit şi cheia bombă.

Nu plesni cardul de credit de birou.

Ştiţi cu siguranţă mişcarea asta. Ţii apăsat de birou cardul de credit cu degetul mare, iar cu arătătorul ridici muchia superioară, după care îi dai drumul astfel încât se plesneşte autoritar de birou. Nu faci altceva decât să-mi stârneşti ura!

Nu mă pune să folosesc mobilul tău.

Câteodată, e necesar. Uneori, persoana de la telefon îmi poate da detaliile cardului de credit de care am nevoie sau numărul de confirmare. Numai că nu vreau să vorbesc la mobilul tău. Dar dacă trebuie, hai, dă-mi-l!

Nu vorbi despre vremea frumoasă de afară cu oameni care trebuie să muncească în interior toată ziua.

Ăsta e unul dintre efectele secundare nefericite ale lucrului într-o industrie care are grijă de oamenii veniţi în vacanţă. Turiştii, Dumnezeu să le dea sănătate, uită uneori că nu toată lumea este în vacanţă. „Doamne. DUMNEZEULE!! Central Park este atât de superb în perioada asta!! Uită-te şi tu cum arată!! Hai, uită-te!!” Să mor io, tu eşti normal? Uită-te şi tu? Chiar nu realizezi că tot ce pot face e să mă uit, să mă holbez prin uşile din hol şi să-mi doresc cu cerul şi cu pământul să nu fiu nevoit să lucrez în momentul ăsta? Data viitoare când o să merg în vacanţă, o să-ţi fac o vizită la birou şi o să-ţi scot ochii cu asta.

Nu-l pune pe soţul tău să-mi ceară ceva pentru că te aud când îl pui să-mi ceară ceva, fiindcă sunt aici, în faţa ta.

Chestia asta mă omoară. „Puiu, întreabă-l dacă ne mai poate da nişte prosoape.” De obicei, soţul se uită la mine şi ridică din sprânceană. Dacă sunt într-o uşoară dispoziţie combativă (sau ţepos, cum se mai spune în New York), mă uit la el şi nu spun nimic. Îl oblig s-o facă. „Hai, puiu, cere-mi.”

Nu aştepta restul cu mâna întinsă.

Adică în timp ce încă număr banii, mâna ta e acolo, în faţa mea, plutind în aer, aşteptând să termin de numărat, goală, sugerând nerăbdarea şi întărind în mod inutil faptul că banii ăia îţi aparţin. Stai liniştit, prietene. Ţi-i dau. Arăţi ca un copil de cinci ani, cu mâna aia întinsă.

Sursa: Paturi de împrumut. Confesiuni nechibzuite despre hoteluri, ponturi și așa-zisa ospitalitate. Autor: Jacob Tomsky