Sursa: Învățare. Memorii. Autor: Tara Westover
Fragmente
Când eram mică așteptam să mi se dezvolte mintea, să am experiențe noi și opțiunile să mi se consolideze, formând astfel o persoană. Acea persoană sau ce părea a fi, avea un loc al ei. Eram a acelui munte, muntele mă făcuse. Abia după ce am crescut m-am întrebat dacă aveam să ajung în același loc din care pornisem – dacă prima formă pe care o dobândește o persoană este singura ei formă adevărată.
Acum, când scriu ultimele cuvinte ale acestei povești, nu i-am văzut pe părinții mei de ani de zile, de la înmormântarea bunicii mele. Sunt apropiată de Tyler, Richard și Tony și de la ei și de la alte rude aud dramele care continuă să aibă loc pe munte – accidente, violență și atașamente schimbătoare. Dar toate astea ajung la mine ca un zvon îndepărtat, ceea ce este un dar. Nu știu dacă despărțirea e permanentă, dacă într-o zi voi găsi o cale de întoarcere, dar mi-a adus liniștea.
Liniștea nu a venit ușor. Mi-am petrecut doi ani enumerând defectele tatălui meu, am actualizat permanent răbojul, ca și cum dacă spuneam toate resentimentele, toate actele de cruzime reale sau imaginare, toate neglijențele, asta avea să-mi justifice hotărârea de a-l scoate din viața mea. Odată îndreptățită, m-am gândit că vinovăția care mă sugruma avea să se îndepărteze de la mine, că aveam să-mi recapăt suflul.
Dar justificarea nu are nicio putere asupra vinovăției. Toată mânia și toată furia împotriva celorlalți nu o pot stăvili, pentru că vinovăția nu are nicio legătură cu ei. Vinovăția este teama de propria nemernicie. Nu are nimic de-a face cu alți oameni.
M-am lepădat de vinovăție când mi-am acceptat decizia în sine, fără să urmăresc la nesfârșit vechi nedreptăți, fără să compar păcatele lui cu ale mele. Fără să mă gândesc deloc la tatăl meu. Am învățat să accept decizia de dragul meu, pentru mine, nu pentru el. Pentru că aveam nevoie de ea, nu pentru că el o merita.
Doar așa puteam să-l iubesc.
Accesați: Cărți care au schimbat percepțiile unor generații întregi