Sursa: Purgatoriul îngerilor. Autor: Camelia Cavadia
În tabără.
Despre fericire și Dumnezeu
Scriu ca să nu uit. Ca să o fac din ce în ce mai bine și ca să nu rămân prost. Scriu ca să înțeleg. Nu numai ceea ce trăiesc, ci și pe mine. Mă înțeleg altfel atunci când scriu. Scriu pentru că mă ajută să visez la lucrurile la care nu ajung. Scriu din prietenie pentru Manuel, ca să-i arăt că strădania lui nu a fost degeaba. Și pentru că scriind, mă schimb. De la pagină la pagină sunt altfel. Și nu doar pentru că sunt mai mare de la o zi la alta, ci pentru că scrisul mă face să fiu atent la ceea ce trăiesc. Mă obligă să fac „selecții”, e un cuvânt nou pe care sunt fericit că l-am învățat. Nu pot să scriu despre tot și nici nu vreau, așa că trebuie să aleg singur ce merită să apară aici și ce nu.
Uitându-mă prin primele caiete, dau de imagini simple, de tristeți și bucurii comune, dar știu că ele au însemnat ceva la vremea aceea. Oricât de neînsemnat ar părea, pentru mine tot ce am adunat aici e important. Pentru că E VIAȚA MEA.
Fiecare om are viața lui și, deși trăim în aceleași condiții, stăm la aceeași masă, mâncăm aceleași lucruri, dormim în același loc, suntem diferiți. Nu cred că aș fi înțeles lucrul ăsta dacă nu l-aș fi avut pe Manuel și dacă nu aș fi reușit să scriu din când în când în aceste caiete. Nu mi-ar plăcea să fiu în viața niciunui alt om sau copil de aici. Chiar dacă ar fi s-aleg. Poate și pentru că simt c-am reușit cu puterile mele să-mi ridic un gărduleț alb și frumos în jur. Că el mă protejează de tot ce vine rău dinăuntru și de-afară. Tot singur mi-am plantat câteva flori în curtea mea, ba am și îndreptat câteva raze de soare înspre mine.
